In curand la Editura Litera

Romanul  "Sticletele" va apărea la sfârşitul lunii aprilie, la Editura Litera, în traducerea Justinei Bandol. 

"Sticletele" a intrat în clasamentul celor mai bine vândute cărţi al publicaţiei New York Times direct pe poziţia a doua, a ajuns imediat numărul 1 şi a rămas în top 10 timp de peste 40 de săptămâni. Drepturile de publicare a romanului au fost vândute în 32 de ţări. Donna Tartt a fost inclusă în Top 100 Cei mai influenţi oameni al publicaţiei Time. 

Theo Decker, un adolescent de treisprezece ani din New York, supravieţuieşte ca prin minune unei explozii care îi omoară mama într-un muzeu de artă şi, abandonat de tatăl său, este adoptat de familia bogată a unui bun prieten. Impresionat de noul său cămin de pe Park Avenue, negăsindu-şi locul printre colegii de şcoală şi, mai ales, chinuit de dorul mamei, Theo se agaţă de ceea ce-i aminteşte cel mai tare de ea: un mic tablou fascinant, preferatul mamei sale, pe care el l-a luat cu sine din muzeu, după explozie, la îndemnul misterios al unui bătrân pe moarte. Ani de zile mai târziu, după o copilărie aventuroasă, Theo, deja adult, lucrează într-un magazin de antichităţi alături de bătrânul său mentor şi binefăcător Hobie şi are legături cu colecţionarii cei mai bogaţi din oraş. Este însă îndrăgostit fără speranţă, lipsit de prieteni şi alienat de societate, iar tabloul ascuns cu grijă ani de zile devine pe neaşteptate poarta de acces către lumea subterană a traficului cu opere de artă.  Sticletele este o carte superbă, seducătoare, care te ţine cu sufletul la gură fără să-şi piardă nici o clipă energia narativă. Cu un extraordinar simţ al caracterizării prin limbaj, Donna Tartt ne înfăţişează personaje memorabile, mustind de viaţă, într-o poveste plină de suspans, meşteşugită meticulos, asemenea unui tablou flamand. Un roman despre iubire şi artă, despre pierdere şi obsesie, despre supravieţuire şi modelarea propriului destin, toate supuse întorsăturilor imprevizibile şi nemiloase ale sorţii.  

 „Sticletele este o carte rară, un roman elegant, rafinat, menit să încânte şi mintea, dar şi sufletul. Astfel de cărţi se numără probabil pe degetele de la o mână într-un deceniu... Donna Tartt ne oferă o operă de ficţiune excepţională.“      Stephen King, The New York Times Book Review   


FRAGMENT 

„...Taxiul coti subit şi brutal pe Eighty-Sixth Street. Mama căzu peste mine şi mă apucă de braţ; am simţit-o jilavă şi palidă ca un peşte de baltă. - Ţi-e rău? am întrebat-o, uitând pentru o clipă de propriile mele necazuri. Avea o expresie fixă, plină de suferinţă, pe care o ştiam prea bine: buzele i se subţiaseră, fruntea îi lucea, iar ochii priveau enormi şi sticloşi. Dădu să spună ceva, dar apoi îşi duse mâna la gură tocmai când maşina oprea brusc la semafor, smucindu-ne în faţă şi trântindu-ne apoi îndărăt de speteaza banchetei. - Mai rabdă puţin! i-am spus şi apoi m-am aplecat şi am ciocănit în ecranul de plexiglas mânjit. Şoferul (un sikh  cu turban) tresări surprins. - Auziţi? i-am spus prin plasă . E bine, lăsaţi-ne aici! Indianul – reflecţia lui din oglinda împopoţonată – mă privi lung. - Vreţi să oprim aici. - Da, vă rog frumos. - Dar aţi dat altă adresă. - Ştiu, dar aici e bine, am spus, aruncând o privire spre mama. Părea cu totul ofilită. Rimelul i se întinsese, şi bâjbâia prin geantă după portofel. - Doamna simte bine? întrebă şoferul cu glas neîncrezător. - Da, da, e bine. Trebuie doar să coborâm, mulţumim. Cu mâini tremurătoare, mama scoase un ghemotoc de bancnote umede de un dolar şi le întinse prin deschizătura din sârmă. Indianul îşi strecură şi el mâna şi le primi în palmă (resemnat, întorcând privirea). Am coborât, ţinând uşa pentru mama. Ea se împletici puţin când păşi pe bordură. Am prins-o de braţ. - Eşti bine? am întrebat-o timid în timp ce taxiul o lua din loc. Eram în jumătatea de nord a lui Fifth Avenue, pe lângă vilele care dau spre parc. Ea trase adânc aer în piept, apoi se şterse pe frunte şi mă strânse de braţ. - Pfii! spuse, făcându-şi vânt cu palma. Fruntea îi strălucea, şi ochii îi păreau încă uşor buimăciţi; avea înfăţişarea uşor şifonată a unei păsări marine abătute din drum de curenţi. - Scuză-mă, m-a apucat tremuriciul. Slavă Domnului că am ieşit din taxiul ăla! Mi-e bine, am doar nevoie să respir puţin aer. Şuvoiul de oameni se scurgea necontenit la colţul acesta vântos de stradă: eleve în uniforme, râzând şi ocolindu-ne din fugă; bone care împingeau landouri sofisticate, cu câte doi sau trei copii. Un tată agasat, cu o faţă avocăţească, trecu pe lângă noi în grabă, trăgându-şi fiul de încheietură. - Nu, Braden, l-am auzit spunându-i băieţelului care tropăia ca să ţină pasul, să nu crezi asta, e mai important să ai o meserie care să-ţi placă... Ne-am tras într-o parte ca să evităm apa înspumată pe care un om de serviciu o vărsa dintr-o găleată pe trotuar, în faţa clădirii. - Ia spune-mi, zise mama, frecându-şi tâmpla cu degetele, mi s-a părut mie sau taximetrul ăla a fost înfiorător de... - ... scârbos? Amestec de loţiune solară şi căcuţă, nu? - Serios – îşi flutură mâna pe post de evantai –, ar fi fost rezonabil dacă nu oprea şi nu pornea atât de brusc. N-am avut nimic la început, dar pe urmă m-a pocnit dintr-odată. - De ce Dumnezeu nu-i rogi niciodată să te aşezi în faţă? - Vorbeşti exact ca taică-tău. Mi-am ferit privirea, încurcat, căci auzisem şi eu acea vagă asemănare cu tonul lui atoateştiutor. - Hai să mergem până pe Madison şi să găsim un loc unde poţi să stai jos! am spus. Mi-era îngrozitor de foame şi ştiam acolo un restaurant care-mi plăcea. Dar, străbătută aproape de un fior, un val vizibil de greaţă, mama clătină din cap. - Vreau aer. Îşi şterse urmele de rimel de sub ochi. Mi-e bine la aer. - Sigur, am spus, puţin prea repede, grăbindu-mă să-i fac pe plac. Cum vrei. Îmi dădeam toată silinţa să fiu de părerea ei, dar mama, răvăşită de spasmele de greaţă, îmi simţise tonul vocii. Mă privi îndeaproape, încercând să-şi dea seama ce gândeam. (Ăsta era un alt obicei prost pe care ni-l formaserăm în anii de convieţuire cu tata: încercarea de a ne citi gândurile unul altuia.) - Ce-i? zise ea. Vrei să mergem undeva anume? - Ăă, nu, nu neapărat, am spus, făcând un pas înapoi şi privind panicat în jur; deşi mi-era foame, simţeam că nu am dreptul să insist asupra a ceea ce-mi doream. - Îmi revin imediat. Într-un minut. - Poate... Am clipit alarmat din ochi: ce voia, ce i-ar fi făcut plăcere? Ce-ar fi să mergem să stăm puţin în parc? Spre uşurarea mea, mama aprobă din cap. - În regulă, spuse, cu vocea aceea pe care eu o numeam de Mary Poppins, dar numai până îmi vin în fire. Am pornit către zebra de la intersecţia cu Seventy-Ninth Street, pe lângă arbuşti ornamentali toaletaţi, sădiţi în ghivece baroce, pe lângă uşi masive cu dantelării de fier forjat. Lumina pălise până la un cenuşiu industrial, iar vântul era umed şi greu, ca aburul dintr-un ceainic. Peste drum de parc, artiştii plastici îşi instalau standurile, îşi desfăceau pânzele, îşi prindeau în piuneze acuarelele cu catedrala Sfântul Patrick şi podul Brooklyn .  Mergeam alături în tăcere. Gândurile mi se învârteau obsesiv în jurul problemelor de la şcoală (Oare părinţii lui Tom primiseră şi ei un telefon? De ce nu mă gândisem să-l întreb?) şi a ceea ce aveam să comand la micul dejun când reuşeam s-o duc pe mama la restaurant (omletă cu şuncă şi ardei, cu garnitură de cartofi prăjiţi şi bacon; ea avea să-şi ia, ca întotdeauna, ouă ochiuri cu pâine de secară prăjită şi o cană de cafea neagră), şi abia dacă vedeam încotro mergem, când mi-am dat seama că mama tocmai spusese ceva. Nu se uita la mine, ci undeva departe, pe deasupra parcului; iar expresia ei îmi aminti de un celebru film francez căruia nu-i ştiam numele, unde nişte oameni distraţi umblau pe străzi bătute de vânt şi vorbeau mult, dar nu păreau de fapt să se adreseze unul altuia. - Ce-ai spus? am întrebat, după câteva bătăi buimace de inimă, grăbind pasul ca s-o ajung din urmă. S-a format... Ea păru surprinsă, ca şi cum ar fi uitat că mă aflam acolo. Haina albă, fluturând în vânt, îi sublinia silueta de ibis cu picioare lungi, parcă gata să-şi desfacă aripile şi să se ridice plutind deasupra parcului. - Ce anume s-a format? - A! Chipul i se albi, ea dădu din cap şi râse scurt, în felul ei ascuţit şi copilăresc. Nu, am spus „deformarea timpului”. Deşi cuvintele sunau ciudat, am ştiut ce voise să spună – sau mi-am închipuit că ştiu: fiorul acela al discontinuităţii, cele câteva secunde care dispăreau brusc în timp ce te aflai pe stradă – un lapsus al timpului, secvenţa tăiată din film. - Nu, pitic, era vorba de cartier. Îmi ciufuli părul, făcându-mă să zâmbesc pieziş, pe jumătate stingherit: „pitic” îmi rămăsese din copilăria mică şi nu-mi plăcea, aşa cum nu-mi plăcea nici ciufulitul părului, dar, oricât de stânjenit mă simţeam, m-am bucurat s-o văd mai relaxată. - Mi se întâmplă de fiecare dată aici. Ori de câte ori ajung în locurile astea, e ca şi cum am din nou optsprezece ani şi abia am coborât din autobuz. - Aici? am întrebat neîncrezător, dându-i voie să mă ţină de mână, ceea ce n-aş fi făcut în mod normal. E ciudat. Ştiam totul despre primii ani ai mamei în Manhattan, la o distanţă apreciabilă de Fifth Avenue – pe Avenue B, într-un atelier deasupra unui bar, unde vagabonzii dormeau rezemaţi de uşi, încăierările din bar se revărsau afară în stradă, iar o cucoană bătrână şi nebună pe nume Mo ţinea ilegal zece sau douăsprezece mâţe într-o secţiune îngrădită a casei scărilor, la etajul cel mai de sus. Mama dădu din umeri. - Da, pentru că aici totul e exact ca în prima zi. Un tunel în timp. În Lower East Side... ştii cum e, mereu apare ceva nou , dar, pentru mine... am mereu senzaţia asta de Rip van Winkle , venit de fiecare dată parcă de şi mai departe în timp. În unele zile mă trezeam şi mi se părea că rearanjaseră complet vitrinele peste noapte. Restaurantele vechi dăduseră faliment, un bar modern luase locul curăţătoriei... Am păstrat o tăcere respectuoasă. Mama se gândise mult la trecerea timpului în ultima vreme, poate pentru că i se apropia ziua de naştere. „Sunt prea bătrână pentru tot ritualul ăsta”, spusese cu câteva zile în urmă, în timp ce ne învârteam de-a buşilea prin apartament, scotocind pe sub pernele canapelei, în buzunarele pardesielor şi jachetelor după ceva mărunţiş ca să-l plătim pe livratorul de la raionul de mezeluri. Mama îşi vârî mâinile în buzunarele balonzaidului. - Aici, în partea de nord, s-au schimbat mai puţine, spuse. Deşi vocea îi suna limpede, i-am văzut tulbureala din ochi; era clar că nu dormise bine – mulţumită mie. Porţiunea de nord a lui Park Avenue e unul din puţinele locuri unde mai poţi vedea cum arăta oraşul pe la 1890. La fel Gramercy Park ... şi Village – ici şi colo. Când am venit în New York mi s-a părut că zona asta era o amestecătură de Edith Wharton, Franny şi Zooey şi Mic dejun la Tiffany . - Franny şi Zooey se petrecea în West Side. - Da, dar eu eram prea fraieră ca să-mi dau seama. Tot ce pot să spun e că era foarte diferit de Lower East, unde tot felul de indivizi fără adăpost făceau focul în cutii de conserve. Aici, la sfârşit de săptămână, era o atmosferă magică – hoinăream prin muzee, flanam prin Central Park... - Flanai? Folosea atât de multe cuvinte care mie mi-erau străine, şi „a flana” îmi sugera o plimbare înfofolită în flanele, pe vreme geroasă, deşi cu pas iute, ca să nu te laşi pătruns de ger... - Ei, adică umblam creanga, brambura, cum fac eu. Eram lefteră, cu ciorapii găuriţi, mă ţineam cu fiertură de ovăz. Dacă poţi să crezi, deseori veneam pe jos până aici la sfârşit de săptămână. Economiseam pentru biletul de tren spre casă. Asta pe vremea când existau încă jetoane, nu cartele. Şi, cu toate că trebuie să plăteşti ca să intri în muzeu... Ştii cum scrie, să „donezi o anumită sumă”? Ei bine, cred că aveam mult mai multă îndrăzneală pe atunci, sau poate celor de la muzeu le era pur şi simplu milă de mine, pentru că... O, nu! exclamă brusc, pe un alt ton, oprindu-se locului ca fulgerată, în timp ce eu făceam mai departe câţiva paşi, neştiutor. - Ce-i? m-am întors. Ce este? - Am simţit ceva. Întinse palma şi se uită la cer. Tu nu? Şi, chiar în clipa aceea, lumina începu să pălească. Cerul se întunecă repede, de la o secundă la alta; vântul răsfoi copacii din parc, şi frunzuliţele noi de pe crengi se iţiră fragede şi gălbui pe fundalul norilor negri. - Ah, Doamne, ar fi trebuit să ne dăm seama! spuse mama. Vine răpăiala. Se aplecă deasupra carosabilului, privind spre nord: nici un taxi. Am prins-o din nou de mână. - Haide! am spus. Cred că avem mai mult noroc pe partea cealaltă a străzii. Am aşteptat nerăbdători ultimele clipiri ale semnalului roşu. Crâmpeie de hârtie se roteau în aer şi se rostogoleau pe stradă. - Hei, uite un taxi! am spus, privind spre nord pe Fifth Avenue; dar, chiar atunci, un tip cu o servietă veni în fugă la bordură cu braţul ridicat, şi lumina taxiului se stinse. Peste drum, pictorii se repezeau impacientaţi să-şi acopere tablourile cu folii de plastic. Vânzătorul de cafea trăgea obloanele remorcii. Ne-am grăbit să traversăm şi, chiar când am păşit pe trotuar, un strop greu de ploaie mi se turti pe obraz. Cercuri maronii, mari cât monedele, pătară ici-colo asfaltul. - Ah, fir-ar! strigă mama. Bâjbâia în geantă după umbrelă – care abia dac-ar fi ajuns pentru o persoană, darămite pentru două. Şi se porni – şiroaie reci de apă împinse pieziş de vânt, rafale impetuoase răscolind coroanele copacilor şi zgâlţâind tendele de peste drum. Mama se chinuia să deschidă umbrela ţâfnoasă, dar fără prea mult succes. Oamenii de pe stradă şi din parc, cu ziare şi serviete deasupra capului, tropăiau pe scări în sus către porticul muzeului , singurul loc din apropiere unde te puteai adăposti de ploaie. Şi, în felul cum noi înşine ne-am repezit pe trepte sub capricioasa umbrelă dungată, repede, repede, repede, era ceva festiv şi fericit, ca şi cum am fi scăpat de o primejdie groaznică, cu toate că, de fapt, ne năpusteam direct spre ea. [...]“ (Copyright Editura Litera)

Citeste mai mult: adev.ro/nlq7co