Recenzie Obiecte Ascutite de Gillian Flynn

Camille Preaker, o tanara ziarista cu trecut in autoflagelare, este trimisa in orasul natal din statul american Missouri, pentru a face un reportaj despre asasinarea unei fetite si disparitia alteia. 

Ajunsa aici, trebuie sa faca fata monstrilor trecutului, dar si celor ai prezentului, printre care o mama distanta si zeflemitoare, o sora vitrega de treisprezece ani, precoce si insolenta, care pluteste intre droguri, sex si abuz emotional, dar si un criminal in serie ale carui victime mutilate scot la iveala amintiri intunecate. Atat personajul mamei, marcat de o detasare glaciala si de o senina stare de negare a realitatii, cat si cel al surorii vitrege, sarcastic, cinic si chiar malefic, reusesc foarte des sa-i inghete sangele in vene cititorului. Atrocitatea povestii creste treptat in intensitate, creandu-se multiple iluzii si variante, pana la finalul socant, terifiant si memorabil. 

Stilul lui Flynn este fluid, creionand o imagine exacta a micului oras de provincie american. Romanul a primit deja critici favorabile din partea unor autori ca Stephen King si Harlan Coben.




My opinion:

Pot sa spun ca sunt o mare fana a cartilor thriller. Si nu neaparat doar thriller, ci si horror. Sunt ca o dependenta pentru mine. Vroiam de ceva timp sa citesc ceva de Gillian Flynn, pentru ca am auzit doar lucruri bune despre cartile si scrisul ei, insa nu stiam cu ce sa incep. Asa ca am zis sa o luam cu inceputul.

Obiecte ascutite este volumul de debut al autoarei, si, ei doamne, ce mai debut. Direct si in forta. Mi-a placut enorm de mult scrisul autoarei, si pe cea ce se bazeaza. Multi autori incearca sa scrie thriller, insa se cam pierd si dupa o dau in romance. Cartea aceasta e suta la suta ceea ce mi-am dorit sa citesc de ceva timp. Cartea pur si simplu se joaca cu psihicul tau. Nu poti sa spui ca e ingrozitoare, sau te scoate din sperieti. Nu-ti provoaca o teama majora, ca si un film… Insa, are aceea putere de a se joca cu mintea ta.

Nu cred ca am mai citit ceva atat bun cum este cartea asta… mai bine zis niciodata. Mania lucrurilor, contructia personajelor sunt in asa fel construite incat banuiesti pe fiecare de a fii capabil de crima. Si sfarsitul te da pe spate.

Gillian Flynn nu are o retinere in ceea ce scrie si cum se axeaza pe poveste. Ceea ce se vede si in relatarea povesti si a actiunii. Imi place idea de constructie a personajelor care sunt vulnerabile, dar in acelasi timp puternice, complexe, dar in acelasi timp simple de interpretat, care pretend ca nimic nu le doboara, si, sincer, nimic nu le doboara. Gillian Flynn are acel dar de a te face dependenta de povestea ei. Putin autori reusesc sa faca. Si mai ales intr-un roman de debut.

 Am adorat-o pe Camille, personajul principal. Aceea forta pe care o are pentru a trece peste probleme ei si mai ales pe cele care familia i le-a cauzat.  La prima vedere o consideri o persoana slaba, intrebandu-te de ce a facut asa ceva, cum a putut sa faca asa ceva. Insa dupa ce patrunzi mai mult in viata ei si cele petrecute de ea, realizezi ca ceea ce a facut a fost singura ei scapare, singura ei solutie pentru a avea sansa de a trai si ea cat de cat normal.

Nici intr-o mie de ani nu te-ai fi gandit la desfasurarea actiunii, la intamplarile pe care se petrec si s-au petrecut. Iti inseala asteptarile, facandu-le sa creasca in intensitate. Ceea ce e un lucru bun.

Asa ca, daca doresti ceva nou, extrem de nou, daca iti plac povestile psihologice, sucite si ranite, daca iti place Gillian Flynn, trebuie neaparat sa citesti cartea acesta. Nu o sa ai cosmaruri cu ea, sau ceva de genu. Insa sunt sigura ca o sa-ti ramana in minte multa vreme dupa ce o termini de citit. :)

Favorite quotes:

“Fiecare dintre noi are parte de momente in care viata deraiaza.”